Frequently Asked Questions - Professional

Cu excepția cazului în care acest lucru nu este sigur, copiilor ar trebui întotdeauna să li se ofere posibilitatea de a menține contactul cu persoane importante din viața lor (cum ar fi părinții, bunicii și frații). Nu ar trebui să subestimăm niciodată pierderea pe care copiii o pot simţi atunci când pierd legătura cu persoane importante din viaţa lor, chiar dacă acei oameni nu au tratat întotdeauna copiii cum ar trebui.

O excepție de la această situaţie ar putea fi, în cazul adoptării (dar există o tendință de „adopție deschisă” caz în care copiii încă mai au șanse limitate de a rămâne în legătură cu oameni importanţi din viaţa lor), sau în cazul în care planul este ca acel copil să nu se mai întoarcă acasă la un moment dat și există o preocupare că rămânerea în legătură cu părinții, ar putea îngreuna dezvoltarea relaţiilor dintre copii şi noii lor părinţi și adaptarea. În cazul în care există posibilitatea ca acei copii să se întoarcă acasă, atunci trebuie făcute întotdeauna încercări pentru a promova menţinerea legăturii. Dacă nu, va fi mai greu să se restabilească relațiile odată ce copilul se întoarce acasă și, ca rezultat revenirea poate eșua.

Gradul și frecvența contactelor va depinde de vârsta și dezvoltarea copilului, precum și de circumstanțele cazului. În cazul bebelușilor și copiilor mici, este necesar un contact foarte frecvent (de 3 ori pe săptămână sau mai mult față în față, cel puțin), pentru a ajuta părinții să creeze o legătură cu copilul și pentru ca acel copil să devină atașat de părinți.

Contactul poate fi menținut atât față în față, cum ar fi prin vizite, etc, precum și, de la distanță - de exemplu prin telefon, scrisoare și e-mail. Fotografiile și clipurile video pot fi, de asemenea, de ajutor. Efortul necesar pentru a organiza și a sprijini contactul poate fi enorm și acest lucru trebuie să fie luat în considerare atunci când se organizează astfel de activităţi (mai ales în cazul în care copilul nu locuiește la nivel local sau reuniunile trebuie să fie supravegheat de către un funcţionar).

Există multe moduri diferite, la fel de valide pentru creșterea copiilor și îngrijirea lor. Problema cheie care trebuie luată în considerare este dacă drepturile copilului sunt încălcate și care este impactul / însemnătatea pentru copil. Acest lucru necesită o evaluare atentă a copilului și a situației lui, mai degrabă decât a condițiilor generalizate care sunt atașate tuturor circumstanțelor.

De exemplu, în unele țări se acceptă  ca aceşti copii mici să fie cazaţi în cameră singuri, în timp ce în altele acest lucru ar fi considerat abuziv iar copii rămân să doarmă cu părinții lor până când aceştia cresc (uneori și în școala primară). Ambele pot fi modalități acceptabile de îngrijire a copiilor. Cu toate acestea, în cazul în care copilul mai doarme încă cu părinții și toți prietenii lui, etc dorm în camere singuri, atunci acest lucru ar putea face ca acest copil să fie luat în derâdere de ceilalţi. În acest caz, în care copilul a vrut, de asemenea, să doarmă separat, chiar dacă din punct de vedere cultural ar putea fi acceptabil, nu ar fi, probabil, recomandabil pentru copil să rămână cu părinții iar acest lucru ar putea cauza probleme suplimentare copilului.

Cultura trebuie să fie înțeleasă în sensul său cel mai larg - chiar şi familiile au propria lor cultură care trebuie să fie înțeleasă precum și care sunt motivațiile părinților și impactul asupra copilului. Pot „intențiile bune” să fie îndeplinite într-un alt mod, care ar fi acceptat?

Există un mare interes la nivel global în dezvoltarea unor sisteme de protecție a copilului- și o mulțime de discuții și dezbateri cu privire la modul în care putem defini și conceptualiza un sistem de protecție a copilului și la ce ar trebui să includă.

Un mod de a gândi despre sistemele de protecție a copilului este de a lua în considerare gama de proceduri, legi, politici și servicii care conlucrează împreună într-un mod holistic pentru a proteja copiii și pentru a spori bunăstarea lor, incluzând atât serviciile de prevenire și, de asemenea, serviciile reactive (de exemplu, răspunsul în cazul unui abuz). Acesta este diferența dintre roți, un motor, frâne și scaune şi o mașină!

Frecvent nu există niciun rezultat „perfect” în activitatea de protecție a copilului, oricât de mult ne-am dori acest lucru. Uneori nu ne dorim să avem „cel mai bun rezultat”, ci cel mai puțin rău. Cu toate acestea am putea să considerăm o situație ca fiind pozitivă atunci când am putut reduce nivelul de risc în cazul unui copil la un nivel acceptabil și când am fost capabili să dotăm copilul cu resursele necesare pentru a putea face față și a se adapta la circumstanțele în schimbare din viaţa lui. Aceasta ar presupune să ne asigurăm că drepturile lui sunt respectate, astfel încât acesta să poată să-şi exploateze pe deplin potențialul (de exemplu, dreptul la educație etc.).

După cum sugerează și numele, un serviciu bazat pe evaluare este unul în care ajutorul pentru copil este încadrat în jurul serviciilor care există. Pe de altă parte, o evaluare bazată pe nevoi analizează situația pentru copil și lucrurile de care acesta are nevoie. De exemplu, „mersul la școală” este bazat pe servicii, în timp ce „educația” este bazată pe nevoi. 

Încadrarea evaluărilor, precum și a planurilor de caz / de îngrijire care apar ca rezultat, prin considerarea faptului că nevoile copiilor sunt mai utile, mai ales în situațiile în care există resurse reduse, deoarece acest lucru contribuie la asigurarea că planurile se bazează pe interesul superior al copilului și, de asemenea, că pot încuraja creativitatea în găsirea de soluții pentru copii. Modurile de educare- există multe moduri în care copiii pot fi educați, unul din acesta este mersul la școală, dar pot exista și alte opțiuni, cum ar fi un tutore sau un club de învățare sau un program de formare care ar putea fi mai potrivit.

Nu! Bineînţeles că serviciile specializate sunt importante, mai ales dacă dorim să ajutăm copiii să se vindece de abuz sau în cazul în care copilul are anumite probleme de comportament și cognitive, ca urmare a abuzului care le afectează viaţa (de exemplu, tulburarea de stres post-traumatic). Cu toate acestea, chiar și atunci când serviciile de specialitate nu sunt disponibile, există alte lucruri care pot fi realizate pentru a ajuta copilul.

Crearea unui mediu sigur, tratarea copiilor cu respect, permisiunea de a deţine controlul asupra vieții și trupurilor lor sunt de asemenea importante în a ajuta copiii să se vindece - atât prin învățarea de noi modalități de relaționare cu ceilalți și prin modul în care aceştia se gândesc la ei înșiși.

Există, de asemenea, alte lucruri care pot fi făcute, cum ar fi să ne asigurăm că toţi copiii pot accesa o educație corespunzătoare, au nevoile  de bază îndeplinite și să dezvoltăm rețele de sprijin adecvate care pot promova reziliența şi adaptarea copiilor. Acest lucru, , poate ajuta, la rândul său, la procesul de recuperare.

Copiii au dreptul la intimitate - și, în plus, ar putea exista şi legi interne care să guverneze tipurile și modul în care informațiile pot fi partajate. Prin urmare, trebuie să fim atenți atunci când facem schimb de informații cu alte persoane. Acest lucru este valabil nu numai în munca noastră cu alte agenții, dar și în ceea ce privește informațiile pe care le împărtășim în cadrul propriilor noastre organizații. În special atunci când se lucrează în contexte în care oamenii se cunosc (deci în comunități mici sau în cazul în care oamenii aparțin unui anumit grup cultural) confidențialitatea poate fi ușor încălcată pe negândite.

Informațiile trebuie împărtăşite doar dacă există „nevoia de a cunoaștere”: ceea ce înseamnă împărtăşirea acestor detalii cu cei care au un rol specific în sprijinirea familiei. De exemplu, un asistent maternal va trebui să cunoască mai multe informații despre mediul familial al unui copil, pentru a putea sprijini copilul într-un cadru familial decât un profesor.

În general, este întotdeauna mai bine să se ceară permisiunea copiilor şi familiilor pentru împărtăşirea  informațiilor cu alte persoane. Noi ar trebui să explicăm de ce este important să facem schimb de informații și modul în care informațiile vor fi utilizate, pentru ca actorii implicaţi să poată lua decizii în cunoștință de cauză cu privire la consimțirea schimbului de informații. Cu toate acestea, este important să ne amintim că, chiar și atunci când familiile nu sunt de acord cu schimbul de informații putem face acest lucru dacă obiectivul nostru este acela de a proteja copilul (dar trebuie să fim atenți cât de multe informaţii împărtășim!). Interesul superior al copilului este un principiu clar, și o încălcare a legislației privind protecția datelor la nivel național se poate face doar în scopul prevenirii unei infracțiuni (care poate include abuzul).

Nu neapărat. Aceasta ar putea însemna că am închis cazul prea repede, dar ar putea însemna, de asemenea, că familia a revenit cu o nouă problemă. Acest lucru ar putea fi, de asemenea, un semn că familia are încredere în acest serviciu.

Totuși, pentru unele familii, acestea nu sunt probleme diferite, ci o „ușă turnantă” cu aceleași probleme care se repetă. Acest lucru poate semnala că, în loc să se rezolve cauzele care stau la baza acesteia doar simptomele au fost gestionate. Acest lucru sugerează că intervenția nu a fost eficace și că alte modalități de a ajuta familia trebuie să fie identificate.

Multe organizații și guverne introduc managementul de caz ca şi modalitate de lucru. Managementul de caz este un proces sau un set de proceduri care identifică modul în care cazurile trebuie rezolovate, persoanele care trebuie să fie implicate și termenele, astfel încât toate cazurile să fie tratate într-un mod sistematic. Acest lucru ne ajută să ne asigurăm că sprijinul se acordă în timp util și, de asemenea, că există o coerență în gestionarea cazurilor. Mecanismele managementului de caz, de asemenea, definesc în mod tipic modul în care ar trebui să se facă trimiteri la alte organizații și modul în care agențiile ar trebui să funcționeze împreună.

Indiferent de modul în care procesul de management de caz este descris și împărțit, există trei părți principale ale oricărui sistem de management de caz: Servicii de evaluare (și planificare), de intervenție și Urmărirea și revizuirea. Dacă aceste trei procese nu sunt incluse atunci nu avem un sistem complet de management de caz.

Trebuie să se înțeleagă faptul că managementul de caz în sine nu este o intervenție sau un program - este un mod de organizare și de abordare a muncii, nu un serviciu în sine care este furnizat familiilor.

Lucrul din perspectiva drepturilor este o trecere conceptuală de la perspectiva „bunăstării”, caz în care serviciile și ajutorul sunt considerate ca fiind distribuite în funcție de bunăvoința prestatorului de servicii (și, în unele cazuri în funcţie de recunoștința presupusă a clientului şi starea meritorie) către o poziție care recunoaște că şi copii (și familiile lor) au drepturi care sunt garantate prin lege și la care au dreptul.

Copiii și familiile nu sunt privite ca beneficiari ci ca titulari de drepturi iar furnizorii de servicii sunt consideraţi ca „responsabili” (care au o responsabilitate). Lucrul din perspectiva drepturilor prevede faptul că aceşti copii și familiile să nu fie văzuţi ca receptori pasivi ai serviciilor și sprijinului, ci ca angajaţi în mod proactiv în categoriile şi modalităţile acordării de sprijin. Este nevoie ca furnizorii de servicii, ca cei responsabili să dialogheze mai mult cu clienții lor și, de asemenea, să poată fi traşi la răspundere pentru munca lor.

Răspunsul simplu la această întrebare este că, de îndată ce un copil este capabil să ne comunice dorințele lui, acestea trebuie luate în considerare în deciziile noastre. Chiar și copiii foarte mici pot fi consultaţi, deși acest lucru poate fi o provocare și angajaţii trebuie să fie antrenaţi pentru a pune copiilor întrebări clare,simple, folosind un limbaj pe care copilul îl poate înțelege.

Desigur, măsura în care dorințele copilului influenţează decizia noastră poate fi mai puțin importantă, în funcție de vârsta copilului, dar acest lucru este încă important și trebuie să fie luat în considerare. De asemenea, este un drept! Amintiți-vă de asemenea că toți copiii ne pot indica, de asemenea, dorinţele si sentimentele lor prin intermediul indiciilor non-verbale (de exemplu când devin agitaţi atunci când se află în preajma unui anumit adult).

Ar trebui să încercăm să înțelegem de ce copilul nu vrea să coopereze cu serviciile -  au ei priorități diferite sau poate nu au aceleași preocupări / nu văd aceleași nevoi ca și noi adulții. Acesta este un domeniu în care putem și trebuie să angajăm copilul în discuții semnificative și participative.

De asemenea, trebuie să ne consultăm cu copiii despre modul în care le putem satisface nevoile într-un mod mai creativ diferit, de vreme ce ar putea exista şi alte opțiuni. De exemplu, un copil ar putea să nu-şi dorească să participe la o sesiune de terapie (gândindu-se că este inutilă, etc), dar i-ar putea plăcea să participe la un curs de abilități de viață (unde poate învăța noi modalități de relaționare cu ceilalţi). Acesta este un alt motiv pentru care o evaluare și un plan de evaluare bazat pe nevoi este mai util decât unul bazat pe servicii, deoarece pune accent pe ceea ce este important.

În cele din urmă, în cazul în care un copil nu vrea să acceseze un serviciu, sau în cazul copiilor mai mari care sunt mai autonomi poate fi dificil să îi convingem să participle – iar acest lucru ar putea fi, de asemenea, foarte nefolositor în ceea ce privește dezvoltarea unei relații pozitive cu tânărul. Uneori, dacă lăsăm lucrurile să se aşeze pentru un timp putem obţine rezultate pozitive pentru că acest lucru îi va ajuta pe copii să se simtă mai respectaţi și mai stăpâni pe ei (și în cele din urmă vom contribui la dezvoltarea și recuperarea lor). Excepția clară este cazul în care serviciul este necesar pentru a menține copilul în siguranță. Dorințele și sentimentele copiilor sunt factori importanți în procesul de luare a deciziilor, dar responsabilitatea pentru protecția copiilor revine întotdeauna adulților.

Aceasta este o întrebare dificilă, deoarece, în general, este întotdeauna mai bine pentru un copil să trăiască într-o familie, unde să i se acorde atenție individuală și să aibă posibilitatea de a dezvolta relaţii semnificative cu adulţii. Cu toate acestea, există unele situații în care îngrijirea instituțională ar putea fi o opțiune mai bună pentru un copil.

Schimbarea înstituţiilor de plasamanet poate fi dăunătoare pentru un copil (având ca rezultat respingerea și mai multă instabilitate), astfel încât în cazul în care un copil are un comportament foarte dificil și este puțin probabil să fie în siguranță în îngrijirea alternativă, cum ar fi asistența parentală profesionistă, serviciile de ingrijire continuă într-o instituție pot fi mai puțin dăunătoare decât mutarea copilului de mai multe ori. În mod similar, este posibil ca unii copii care sunt obişnuiţi cu mai multă autonomie, cum ar fi cei care locuiesc pe străzi, sau copiii mai mari care deja se identifică  puternic cu propria lor familie, să nu poată face faţă / să nu-şi dorească o nouă familie.

În loc de o singură opţiune de asistenţă, soluția optimă este de a avea o gamă de posibilități - de la cele bazate pe familie / plasament până la îngrijire instituțională - și apoi să se decidă  varianta care este în interesul superior al acelui copil cu nevoi speciale. Chiar și atunci când îngrijirea instituțională este considerată a fi în interesul copilului aceasta ar trebui totuși furnizată în unități mici unde copiii pot obține atenție individuală, mai degrabă decât în instituții mari anonime.

Bebeluşii şi copiii mici, chiar dacă aceştia urmează să fie adoptaţi, trebui să fie întotdeauna plasaţi în îngrijire alternativă bazată de familie.

Toate formele de abuz ar trebui să fie de interes; cu toate acestea, impactul abuzului va fi aproape sigur diferit pentru copil în viitorul imediat, pe termen scurt, mediu și lung. La elaborarea planurilor de îngrijire/ de caz pentru copii, evident,trebuie să acordăm prioritate acelor abuzuri / riscuri care vor afecta copiii imediat și pe termen scurt (în special în cazul în care există situații ce pun viața în pericol), dar trebuie, de asemenea, să ne asigurăm că ne adresam şi problemelor pe termen mediu și lung.

Abuzurile fizice și sexuale, de exemplu, reprezintă motive de îngrijorare pe termen scurt și imediat. Cu toate acestea, putem ignora uneori sau reduce importanța neglijenţei și abuzului emoțional, ale căror efecte reprezintă de multe ori o problemă pe termen lung. Este bine cunoscut faptul că abuzul emoțional poate avea consecințe dramatice la vârsta adultă –ducând frecvent la probleme pentru adulţi în ceea ce priveşte abuzul de substanțe, dificultate în menținerea unor relații și la probleme de educare a propriilor copii.

Proiectul este finanţat de: