Un job ca niciun altul

Cristina Panov, team leader în cadrul Terre des hommes România, a lucrat în Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, iar odată ajunsă la București a vrut să fie parte din echipa unui ONG de sprijin și dezvoltare, în special pentru copii. „Când a început războiul, primul meu instinct a fost să plec în Moldova, de unde sunt, fiindcă acolo era valul mare de refugiați. Dar după o perioada mi-am dat seama că și în București erau mulți refugiați, dar foarte puțini vorbitori de rusă care să-i sprijine”.

Problema lor cea mai mare în România era la început limba, desigur, dar și faptul că nu era clar cum se împărțea sprijinul din partea organizațiilor și la cine să apeleze. Nu numai la graniță, chiar și în gară.

„Fiecare săptămâna a fost diferită. La început refugiații întrebau de unde să își ia bilete, fiindcă  voiau să plece în alte țări. Am vorbit cu o familie care a stat o lună, au plecat din Odesa pe 24 febr, când a fost primul bombardament. S-au trezit dimineață, au aflat că e război și nu au mai stat să se gândească. Acolo erau bine, el avocat, ea economistă, au doi copii și stau de o lună în București, nu au reușit să găsească job, să se integreze, dar s-au terminat economiile și acum sunt nevoiți să își caute aici de muncă sau să plece în Germania.”

Copiii sunt foarte impresionați de ce văd ...

„Copiii intră cu un pic de nesiguranță în spațiul de joacă al Terre des hommes, cei mici se bagă în cort, care e cea mai populară atracție, încep ușor să facă cunoștință cu spațiul și apoi când devin foarte activi vor să stea acolo doar, nu se mai gândesc la mâncare, la nimic, sunt cu mintea doar la joc, care le oferă ocazia de a fi copii și se vede diferența clar. Vin cu o față serioasă și tristă, dar au multă energie, noi facem și întreceri cu mingea, care sunt cele mai populare, încep să se cunoască între ei, să se joace.

Am observat o chestie interesantă, chiar un copil de doi ani care, cum mă prindea, mă punea să stau jos și să îl ascult. Ei duc lipsa discuției, adulții sunt ocupați cu ce se întâmplă și mutarea și nu prea discută cu ei. Pur și simplu încerca să îmi explice ceva, mă îmbrățișa și era foarte fericit că e ascultat. Am avut și copii de 10 ani care îmi povesteau experiențele lor, inclusiv pentru mine a fost foarte șocant cum îmi spunea o fetiță de 9 ani că i-a sărit o bombă în față și a atins-o la ochi. Ea voia să îmi povestească. Foarte mulți vor să povestească și nu au cui.

Unii copii sunt foarte responsabili, între ei își fac activitățile, își citesc povești. Cei din care vin din familii monoparentale sunt mai responsabili, de obicei. Le place să vorbească, să danseze, să asculte cântece vesele, mulți îmi pun cântece să mă învețe.

Copiii sunt foarte impresionati de ce văd -pentru mulți e prima oară când ies peste hotare, nu știu cum e in alta parte. Le place ce văd, i-am intrebat și cum percep româna, au zis ca e cu multe R.

Gustul mâncării este un aspect pe care îl iau mai puțini în calcul. În România totul e cu oțet, e acru, ei sunt obișnuiți cu chestii dulci. Lucrurile astea îi apasă mult, că vor ceva familiar, caută gustul de acasă. Nu au nici limba, nici mâncare, nici ce văd în jur nu e familiar. Copiii îmi spun despre mâncare. Ce ții minte de prima dată când ai venit aici? Sandviș, că toți voluntarii strigau sandviș.

Sunt foarte atenți la emoțiile mamelor și sunt foarte influențați de aceste emoțîi. Când mama se arată curajoasă și mai face o glumă și ei sunt la fel. Mai ales la gara mi se pare interesant, copiii mici îți arată, de fapt, cum sunt părințîi lor și poți observă prin ce trec, inclusiv cum percep războiul în jocurile lor și cum se susțîn unul pe altul.

„Cea mai mare frică a lor este limba, ei nu știu limba și rusă și ucraineană au alt alfabet și nu vor să se integreze, nu vor la școală aici pentr uca nu cred că vor putea să vorbească. Le e teamă că nu o să se poată face înțeleși. Am cunoscut mulți copii extroverti și când îi mai întrebăm dacă fac lecțîi online, dacă vor la școală aici și spuneau nu. De oameni și bunătatea lor pe care i-au cunoscut sunt foarte impresionați, nu pot să creadă ce susținere au. Am cunoscut o mama care stă în Istanbul și când a început războiul a venit în București, apoi a mers în Harkov, 5 zile dus întors, a venit și a adus copilul în București. Voluntarii i-au plătit și benzină, tren, autobuz. Mi-a spus că voluntarii îi scriau și mesaje pe drum o întrebau dacă are nevoie de ceva și asta i-a dat putere.”

„Mi-ar plăcea să le putem da cuvântul...”

„Cu familiile care vor să rămână, încercăm să le creăm și un program în centrele unde sunt găzduite, să le cunoaștem, am explicat ce ne dorim să facem doar cu dorința și implicarea lor, desigur. Nu venim noi să va spunem ce va trebuie, ci voi să ne spuneți ce aveți nevoie. Și fetele lor se schimbă, pentru că nimeni nu îi întreabă, toți le dau.

Cei care stau la centre permanente sunt mult mai deschiși pentru a avea o relație cu noi. Femeile cu care am discutat eu în diverse centre au în comun un lucru: soțul sau fratele era cel care întreținea familia. Dar nu au nicio siguranță acum, deși le e bine că au un acoperiș și o masă, dar nu sunt în siguranță, pentru că emoțional nu suntem cu soțîi. Mai discuta cu noi, dar plâng și nu sunt total aici.

Mulți din cei care au plecat discuta cu cei care au rămas și se simt vinovați, că cei rămăși lupta. Mulți hotărăsc să se întoarcă, mai puțîn cei cu copii. Personal ma deranjează speculațiile din presă despre ei, mi-ar plăcea să le putem da cuvântul să se adreseze românilor să îi înțelegem. Nu vor să se creadă că sunt profitori.

Am vorbit cu mulți oameni care, deși nu au lăsat pe nimeni în urmă, tot vor să se întoarcă. Ei realizează că nu va fi la fel, dar vor să refacă ei cărămidă cu cărămidă. Copiii la fel, acolo vor, sunt foarte uniți.”

Un mesaj pentru noi, ceilalți

”E important să acorzi dacă poți măcar 5 minute să discuți cu acești oameni, pentru că au multe de spus. E important să înțelegem două lucruri despre ucraineni: sunt un popor mai timid, nu extroverti, din cauza problemelor pe care le-au avut (social, economice) și atunci când văd că cineva e interesat de ei se schimbă și îi faci ziua mai bună dacă îi asculți. Să dedici 5 minute să afli ce în spatele unui om și ajută mereu. Vorbeam cu o mama care la sfârșit ne-a îmbrățișat și a început să plângă pentru că spunea că nu mai îmbrățișase pe nimeni de câteva luni. Faptul că cineva a ascultă-o și i-a zâmbit a ajutat mult.

Al doilea aspect foarte important e că mulți suferă de vinovăție și remușcări, că au plecat și apoi că aici primesc totul, mâncare, orice au nevoie și se simt foarte prost, se simt că niște cerșetori, nu vrem să transmitem că suntem cerșetori, suntem foarte muncitori. Le este frică să spună ce au nevoie, că li s-a dat atât de mult. E foarte important pentru ei să se simtă utili. Spuneau niște doamne că au făcut o misiune din cumpărarea unor medicamente și s-au strâns patru să vadă cum ajung la farmacie și asta le-a ocupat timpul și s-au simțit bine când au îndeplinit misiunea.”

 Cum este ca jobul tău să fie sprijin pentru alții

„Când sunt acolo, încerc mereu să ofer un zâmbet, o îmbrățișare, o vorba caldă. Când ajung acasă plâng cu orele uneori. Cumva eu realizez rațional că fac ceva pentru ei, dar emoțional nu știu, pentru că sunt probleme care apar și dispar și văd că ei se simt bine când discuta cu mine, dar după aceea frică lor rămâne și eu plec. Misiunea e cumva de scurtă durata și nu prea poți să îți dai seama dacă ai făcut un bine sau nu.

Eu nu prea încerc să transmit mesaje că totul va fi bine, pentru că nu garantăm asta, dar încerc să îi ajut să se concentreze pe părțile bune, că au reușit să călătorească, să guste nu știu ce mâncare, și îi încurajez să aibă obiective mici, nu ne gândim când se va termină. Ce putem face azi? Să ne plimbam, să ne jucăm, să învățăm un cuvânt nou.

Emoțional e foarte greu, dar ajută când vorbesc despre asta, așa încep să zic ce am mai făcut și îmi dau seama că am făcut multe într-un timp scurt, nici patru săptămâni aproape. Îmi dau seama că sunt doar un om și totuși am făcut ceva. Nu am găsit un secret, încerc să mă detașez, meditez, mă concentrez pe pisoii mei.”

Proiect implementat de Terre des hommes Romania cu sprijinul financiar al: Crisis and Support Center of the Ministry for Europe and Foreign Affairs of France, City of Zurich, Oak Foundation, Z Zurich Foundation și Swiss Solidarity Foundation.