Viața în așteptare

Anna T. nu știe cum va arăta viața ei peste două săptămâni. Așa cum nu știa nici în februarie, pe când era antreprenor în domeniul imobiliar în Odessa, că într-o lună urma să facă voluntariat într-o autogară din București, unde familiile de ucraineni îi cereau încontinuu informații, îndrumări, sprijin sau încărcătoare de telefon.

Într-o zi, printre refugiați a întâlnit și o persoană de la organizația de ajutorare a copiilor, Terre des hommes, iar această persoană i-a propus să se angajeze că traducător. Așa că de câteva luni Anna traduce, însă face mult mai mult : sprijin individual pentru mame rătăcite sau în pericol, conectare cu alte organizații sau instituții care sprijină conaționalii săi aici în București.

„M-au impresionat doi băieți din Mariupol care îmi povesteau că familia lor și-a pierdut casă după bombardamente. Era casă la care lucraseră și străbunicul și bunicul și tatăl, așadar era cumva un simbol al familiei lor și foarte important pentru ei ...Și eu mă pot regăși în povestea lor, deși nu am pierdut casă, însă am lăsat totul pentru a veni aici și a fi în siguranță”, povestește Anna.

Apoi Anna povestește despre Anton, un băiat  atât de prins de pasiunea lui de a desena încât uită cu totul de război atunci când e doar el cu tableta lui. Însă chiar dacă are 17 ani și este conștient că a plecat pentru a-și salva viața, el visează la reîntoarcere. Paradoxal, pentru că înainte de război el își dorea mult să ajungă în SUA , unde are o mătușă. Pe Anton Anna l-a întâlnit într-un centru de plasament unde Terre des hommes oferă sprijin psihosocial pentru adolescenți ucraineni fără părinți, care până de curând locuiau într-un spațiu în administrarea unui liceu ucrainean și duceau o viață autonomă.

Sunt două feluri de reactii la cei pe care Anna i-a intalnit : pe de o parte sunt cei care vor sa ramana aici in Romania, pe termen lung, si aceia se adapteaza. Pe de alta parte, sunt cei care se lupta cu lipsa de experienta in alta tara, nu se adapteaza si ii sperie ca nu vorbesc limba, asa ca vor sa plece -fie inapoi, fie in alte tari.

„Eu? Eu vreau sa rămân, pentru că mi-am gasit un loc unde sunt utilă și altora. Am plecat din țară din prima zi, pe 24 februarie, dar de fapt ne gândeam de mult. De câteva săptămâni mă uitam la zboruri si aproape le cumpăram, insă mă răzgândeam cand ajungeam la plată și mă gândeam „ce fac, sunt nebună? Am aici o viață, o afacere, familie”. Pe atunci nu era război, insa tensiunea se simțea. ..”

Odata ajunsă aici în România, Anna a aplicat tot felul de strategii pentru a-și convinge și mama să vină, fiindcă inițial aceasta nu voia deloc sa plece. „Mai intâi am convins-o să se mute in afara orașului, cu o rudă. Apoi am convins-o să vină mai aproape de graniță si apoi, fiindcă tot era aproape, doar să vină să mă viziteze la București...De aici ea s-a gândit să meargă la sora ei in Berlin, fiindcă aceasta era bolnavă. Si așa a făcut, insă „surpriza” a fost că sora ei se uita la canale rusești și voia să ii arate și ei „realitatea”...

In realitatea sa de acum, Anna se luptă cu incertitudini si sentimente contradictorii. „Sunt recunoscătoare ca sunt in siguranță, dar de multe ori mă simt vinovată când mă uit cum imi traiesc viața normal, ca si cum nimic nu s-ar intampla acasă. Mă uit pe stradă și mă gândesc că și noi eram asa, ieșeam in oras, la cafenele etc...”

Intervenția Terre des hommes România pentru sprijinul copiilor ucraineni refugiați este posibilă datorită participării și contribuției financiare a Centrului de Criză și Sprijin al Ministerului pentru Europa și Afaceri Externe al Franței, orașul Zurich, Fundația Oak, Fundația Z Zurich și Swiss Solidarity Foundation.

În realitatea sa de acum, Anna se lupta cu incertitudini și sentimente contradictorii. „Sunt recunoscătoare că sunt în siguranță, dar de multe ori mă simt vinovată când mă uit cum îmi trăiesc viața aici, normal, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla acasă. Mă uit pe stradă și mă gândesc că și noi eram așa, ieșeam în oraș, la cafenele etc...”